„A alege înseamnă a renunța”

Știm cu toții că viața este suma alegerilor pe care fiecare dintre noi le face. Alegeri conștiente sau mai puțin conștiente, ghidate sau preluate. Alegeri care ne aparțin nouă sau unor voci din interiorul nostru pe care le auzim din când în când, dar nu ne mai amintim de unde vin. În fiecare zi facem o mulțime de alegeri, începând cu momentul în care decidem să ne trezim și până la finalul zilei când alegem ora la care să ne culcăm.

Dar care este povestea renunțării? Renunțarea este privită deseori ca ceva negativ. Am fost învățați să nu renunțăm niciodată, pentru că renunțarea ar însemna abandon sau lașitate. Unul dintre cele mai frecvente mesaje pe care mi le amintesc este: „Nu există nu pot, există nu vreau.” Și întrebarea care se naște acum este: „Dar îmi este permis să nu vreau?” Pentru că de cele mai multe ori, părinții noștri, cu cele mai bune intenții foloseau acest mesaj pe post de încurajare sau motivare a reușitei. Iar eu mi-aș fi dorit să le pot face pe toate și să îi pot face fericiți. Nu știam atunci că fericirea lor nu este în mâinile mele.

Când am aflat că într-o relație suntem de fapt 3: eu, celălalt și relația dintre noi, ba mai mult decât atât și că fiecare dintre noi este responsabil de capătul lui, am simțit că se ridică o parte din povara responsabilității pe care o aveam eu pentru celălalt. Pentru că celălalt are responsabilitatea pentru propria persoană, pentru ceea ce simte, ce face, ce spune, ce crede și chiar și pentru sensul pe care îl dă unui comportament sau mesaj care vine de la mine.

Așa am aflat că renunțarea este o eliberare, nu o lașitate. Și am putut să mă eliberez de responsabiltatea pentru fericirea celuilalt.

Am învățat că renunțarea este de fapt o eliberare de lucrurile care nu mi se potrivesc, de dorințele altora pentru mine, o eliberare de vechi credințe care mi-au călăuzit pașii până acum, dar care nu mai sunt potrivite pentru mine. Pentru că viața fiecăruia dintre noi a fost călăuzită poate de dorința sau dorințele unuia dintre părinți sau chiar ale amândurora. Poate că mama își dorea ca fiica ei să devină medic sau economist, sau tata și-ar fi dorit ca fiul lui să îi urmeze exemplul și să fie un mare sportiv. Și în drumul nostru prin viață am preluat probabil multe lucruri care nu ne aparțin, cum ar fi de exemplu credințele unei mame: „Bărbatul este cea mai importantă persoană din casă.”, „Rolul femeii este să aibă grijă de casă și de copii.” , „Băieții nu plâng niciodată.” sau ale unui tată: “Pentru a fi respectat trebuie să fii dur!”, “Bărbații adevărați sunt cei care aduc mai mulți bani în casă decât soția.” Renunțarea este și o eliberare din nevoia de a fi aprobat cu orice preț, adică de a mă supune dorințelor celorlalți sau a lua decizii care să îi mulțumească și un prim pas pentru a-mi împlini nevoia de afirmare. Nevoia de afirmare este nevoia mea fundamentală de a avea dreptul să fiu ceea ce sunt, cu propriile mele dorințe, gânduri, alegeri, nevoia de a mă diferenția de ceea ce cred ceilalți despre mine. Asta înseamnă pentru mine libertatea de a alege și magia renunțării: să fiu capabilă să îmi iau viața în propriile mâini, să renunț la ceea ce nu mai este bun pentru mine și să aleg ceea ce este în coerență cu trăirea mea.

Dar la ce renunț de fapt? Renunț la rolul de victimă, căreia tot ceea ce i se întâmplă este din cauza celorlalți, a mediului sau a divinității. Și devin conștient că iau parte și sunt co-autor la tot ce mi se întâmplă. Asta nu înseamnă că sunt responsabil pentru tot ceea e mi se întâmplă, dar sunt responsabil pentru ce aleg să fac și cum gestionez ceea ce mi se întâmplă. Mai concret, nu sunt responsabil pentru vânzarea companiei în care lucrez, dar sunt responsabil pentru felul în care mă vă voi raporta la această vânzare. Aleg să nu fac nimic și să văd ce urmează să mi se întâmple? Dar în același timp să îmi fac tot felul de scenarii negative. Sau am curaj să mă afirm și să pun întrebări despre felul în care se va desfășura acest proces de vânzare? Cum va fi afectată poziția mea? Pot alege chiar să îmi schimb locul de muncă, dacă perspectiva acestei vânzări nu este potrivită pentru mine.

Și atunci aleg să fiu responsabil de ceea ce trăiesc și să să mă afirm, in coerență cu ceea ce este în interiorul meu. Am astfel posibilitatea să îmi consolidez respectul de sine și să câștig respectul celorlalți.

Aleg să fiu responsabil de fiecare capăt de relație în care sunt implicat. Sunt responsabil pentru capătul meu de relație atunci când renunț la a vorbi despre celălalt și aleg să vorbesc despre mine, cu el, împărtășindu-i punctul meu de vedere sau vorbindu-i despre ceea ce simt.

Sunt responsabil pentru capătul meu de relație atunci când renunț la tendința de a controla capătul celuilalt. Încerc să controlez capătul celuilalt atunci când îi spun ce TREBUIE să facă, să gândească și mai ales să simtă sau când încerc să îl manipulez folosind amenințările și șantajul. Pot să aleg în mod deliberat să renunț la genul acesta de relaționare bazată pe menținerea unui raport de forțe inegal, folosind puterea, să ies din rolul de dominator si să fiu coautor al relației. Iar în momentul în care celălalt își va fi recăpătat propriul capăt al relației, relația poate fi îmbogățită în mod creativ din ambele părți.

În ceea ce privește cele două nevoi: nevoia de aprobare și nevoia de afirmare, ele ne însoțesc pe tot parcursul vieții. Și este important să găsim un echilibru între cele două. Ne naștem dorindu-ne să fim primiți, iubiți, integrați în familia în care am ajuns. Avem nevoie ca acțiunile noastre să fie aprobate în primul rând de părinții noștri, să putem citi pe fața lor faptul că sunt mulțumiți, că ne acceptă. Dar tot în relație cu ei se naște și nevoia de afirmare, atunci când dorim să ne separăm de ei, să fim ființe individuale. Bineînțeles că nu îmi amintesc această perioadă din propria copilărie, dar am acum ocazia să o trăiesc de pe partea cealaltă a baricadei, a părintelui. Și trebuie să recunosc faptul că nu este deloc ușor să asist la această schimbare. Pentru că dintr-o dată cel care a fost în dulcea aprobare își dorește să se afirme, cum altfel decât prin refuzuri. Iar rolul meu de părinte este să sprijin această nevoie de afirmare, pentru că ea stă la baza dobândirii unei încrederi în sine stabile și de durată. Ceea ce nu este întotdeauna o misiune ușoară. Nu-i așa?

Și totuși cum îi putem susține în acest proces natural de desprindere? Le putem oferi relații echilibrate, pline de energie creatoare. Dar pentru a reuși să intrăm în relație cu ei, în cel mai natural mod posibil și să ne putem expune, cu toate vulnerabilitățile noastre, avem nevoie să parcurgem noi înșine un proces de cunoaștere și acceptare.